sunt pe strada mea,
fără nume,fără dor
pe unde - de mult
nu mai trece niciun trecător.

case goale,coșuri triste
ziduri vechi,garduri rupte.
ferestre reci,nenorocite
idei de primăvară...

mai trec-alene,
în vremi de toamnă
niște umbre de oameni
niște oameni de umbră
care privesc o clipă
parcă seduși de-astă tristă
singurătate
și eu rămân,rămân
rămân
vouă să vă spun,
despre demonii ce-mi valsează-n minte
pe strada mea,fără dor și fără nume
pe unde nimeni nu mai trece,
nici soarele de primăvară
nici buzele tale dulci de-odinioară
nici crucile purtate-n vânt
de morții obosiți,
și nici privirea ta
și nici ochii tăi plictisiți.

N-am să mai trăiesc clipa,
să nu vă mai aud strigând din toți plămânii,
carpe diem !
fiindcă n-avem ce culege, voi nu vedeți ?
prezentul se ascunde-n astă clipă
ce niciodată nu stă să o simt,
ea vine din trecut,
se uită la mine,
îmi face cu mâna
îmi zâmbește,
și apoi se duce-n viitor.
unde mai este atunci prezentul ?
să vă spun eu...
nu știu
dar am impresia...
...doar când i-om cânta
timpului prohodul
ne vom putea bucura întâia oară,
de prima primăvară,
a clipei neștiute
de acum.

Ultimul vals al iernii

Băi mi-e foame... zău... nu e decât 07.59
Anul acesta luna februarie s-a încăpățânat și a mai obținut de la timpul-suveran încă o zi de iarnă.
După perioade de intensă activitate viscolească iarna obosii în cele din urmă. În gara din orașul nostru se pregătește să tragă mândra primăvară ( Impiegatul vorbea de linia 3 sau 6 ) . Pe antica tabelă mecanică din Gara de Nord , trenul ”primăvara” avea trecută o întârziere bizară. Cred că lucrările pe valea Prahovei sunt încă în desfășurae ( Nu știu,nu am mai fost de ceva timp).
În orice caz... cine mai credea să mai apuc și astă primăvară cu atâtea boli pe cap ? De medicamente bani nu mai avem , de pâine (care reprezintă atât un bun cultural material cât și unul spiritual ) ... de pâine... am auzit că pâinea îngrașă ? Să fie oare așa...?
Am să trec pe la gogoșărie să-mi iau o fițoșică cu ulimele hârtii colorate pe care le mai găsesc rătăcite în buzunarul rupt al sufletului meu.
Mă simt bine,deși îmi este un pic foame.
Cred că primăvara,din respect, ar trebui să mai aștepte și ea o clipă și să mediteze. Iarna se duce-n alte zări ( poate la ea acasa , la săracii locuitori ai zonelor nordice,care fie-ntre noi aflai că sunt mai scunzi decât europenii ) . E un vals minunat . Ostenitele crengi se curentează dintr-o dată ,se dezmorțesc și se rup. Din asfaltul putred și-mbâxit de atâtea esențe frumos mirositoare se zbat să răzbească ghioceii.
Șoferii privesc cu-ngrijorare sosirea noului sezon . Utilajele lor se vor fi zdruncinat serios în gropițele obrajilor frumosului oraș.
Prin Cișmigiu mai dăinuie frânturi de zăpadă . Nu știu cum reușesc cei de la ALPAB (adm. Lacuri,Parcuri,Agrement,Buc.) să mențină o temperatură constantă acolo.
Dar te-ai întrebat cum de găsește iarna drumul spre noi la anul ? Privește-i ultimul vals... cum se răstignesc pe nori , în astă zi friguroasă , ultimii fulgi de nea . Și din adâncurile cerurilor coboară în dans nebun,satanic... spre cimitirul Bellu... cea din urmă petală de iarnă.
Despre soare , mai negociem.
este 08.12 . încă mi-e foame și plâng și nu știu unde să mă duc...

bucurii de-o clipă

M-așez în pat, mă-nvelesc bine. Afară încă visolește . Îmi ascut bine degetele și pun guma de-o parte (mereu e de ajutor,să șteargă ce nu e bun din mine) . Privesc pe geamul mic și-nghețat din camera rustică,poziționată-n fundul casei. Câinii latră-n cor și cer de mâncare... focul arde bine și mă-ncălzesc cu imagini ce rulează ca la cinema , pe ecranul unui suflet gol de vise. Apropo(s),biletul e mo(c)a.
dezolant ore se duc pe munți de zăpadă.
e târziu. Pe sobă sfârâie cu o veselie nebună,reținută ibricul de cafea sau ceai,după gusturi.
În sobă mi-am pus speranțe la copt. Cu cât au stat mai mult în pământ și au fost îngrijite mai bine de obositele mâini ale muncitorilor țărani , cu atât acum vor fi mai dulci.
Și-ntreb un gând rătăcit pe-afară
să se adape mai aici
și pune palmele pe soba-ncinsă
și se roagă.
Oare cât mai ține iarna ? Și vremuri grele se zugrăvesc în jocul copilăresc al umbrelor de pe pereți.
”Parcă niciodată n-a fost așa”
parcă nici va să mai fie .
E târziu . Mi-am zis. Singurătate.
Noaptea merge mai departe,printre anii de zăpadă peste care timpul și-a făcut derdeluș.
și mă dau cu celofanul.
Nu mai am nici lemne
și cărbunii îs scumpi.
mă-nvelesc mai tare... Oh de-ar trece mai ușor.
S-au răcit și cerurile de dor.
”bogdaproste”
Mi-e dor de tine . Scriu pentru tine. Mint pentru tine.
Pentru că sunt bolnav de o iubire irecuperabilă
care-mi anulează orice altă lume posibilă în afar
de cea în care tu locuiești.
De aceea, mă rog ție. Să nu mă părăsești nici...
și nici...
si nici !

din amintirile unui bacovian

Știu... sau nu prea . Gândurile îmi alunecă într-un delir continuu,într-o febră nestăpânită. Am senzația și conștiința unui mare talent ratat, pe care , cu disperare , caut să-l repun pe șine. Uneori reușesc. Alteori deraierea este sublimă și apoi penibilă.
O nouă săptămână și lumea își urmează firesc viața ei.
mă chinui de ceva ore să deschid o carte veche.
prin minte îmi colindă atâtea imagini trecute
încât simt că nu mai am loc și pentru prezent.
de viitor nu îmi îngădui să vorbesc. El este rezervat oamenilor mari.
cât despre mine...
nu prea multe . Persoana I se dizolvă... se duce...din eu rămâi doar tu.
Știu... sau nu prea. Mi-e dor de copilărie , când nu aveam net și nu știam
ce-i aia iubirea.
mă plâng știu...sau nu prea.
ultima dată când am fost la tine,
mi-ai spus că nu mă poți iubi pentru totdeauna.
și am plecat fericit ( poate ! ) , dar am plecat.
și mi-am jurat că nu voi mai reveni vreodată.
și totuși locul mă strigă , mi-am lăsat sinele acolo
și a prins rădăcină ca un ghiocel de primăvară.
își întinde strigătul și petalele-i firave
peste toți kilometrii care ne despart.
pentru că ar fi putut fi iubirea noastră ,
ca un subiect de roman ,
ca o viață fericită.
ca un zâmbet
și ca mii de sărutări peste care nici măcar
soarele să nu poată apună .
Mi-e dor de tine și cel mai tare
îmi este frică de ziua de mâine.
pentru că nu știu dacă o să mai vină vreodată.
aștept cu-nfrigurare.
aștept cu dor...
încă mai aștept...

să revenim acum din nou la starea noastră obișnuită...
am trecut prin multe e drept.
pagina goală se zbiară scrisă
dar ce să-i faci când bani nu mai ai
nici de un nenorocit de creion cu mină bună
care să scrie dulce,să scrie drept, să scrie-n
nescriere și neștiut.

de părul tău ca focul
ochii obritu-mi-au.
și de sânii tăi ca marea moartă,
secatu-mi-a gura,
ca-ntr-o secetă bizară...
din trista și-ndepărtata
Sahară...

ca de atingerea unui serafim,
se luminează sufletul meu,
de chipul tău întunecat sublim
din însuși miezul de soare.

ș-aș vrea să ne iubim,
atât cât ține fumul de țigară
ah...
de părul tău întunecat
ca lumina unei nou-născute stele
se cutremură trupul meu
în patimi groaznice și grele...

ș-aș vrea să ne iubim
numai cât ține secunda.
și după ce-om muri cum se cuvine,
draga mea,
va fi bine
căci nu se știe cine....
vreodată
se va mai fi gândit
la un trist băiat
ș-o preafrumoasă fată...

Sfârșit de iarnă sau aproape.

S-a terminat cu bine și prima sesiune din viața noastră
e încă iarnă... încă un pic.
frunzele dorm sub zăpada amestecată cu ploaie,
în care se-mbracă frumosul nostru oraș...
Asemenea lui Bacovia voi spune că ” sunt clipe când toate le am ”
Și dacă mă plâng uneori de problemele mele
este pentru că sunt nerecunoscător.
să fac un efort și să privesc cerul,
și-n jurul meu voi găsi
atâția alții cu
probleme
mai mari
decât
cele
ale
mele.