Până acum nu știu cât de mult m-am apropiat...
cât de mult m-am depărtat față de ceea ce
mi-a fost spus în amurgul zilei că trebuie să îndeplinesc pe pământ.
Nu știu, mai ales, dacă mai am mult timp în acest sens.
Mă gândesc cu fericire la clipele de insolvență spirituală.
Atâtea imagini fragmentate, un dor necuprins .
”Și dacă viața e scurtă să facem amintirea noastră cât mai lungă”
zicea odată Sallustius.
Am convingerea că peste timp cea mai însemnată cucerire pe care am făcut-o
este conștientizarea limitelor, neputințelor și durerilor pe care le credeam oarecum estompate - cu un efort disperat prin păstrarea unei naivități deformate care să mă ferească de ele.
Dar au răzbit.
La mulți ani , firește.
Acum cel mai important, dragii mei - trebuie că este să depozităm rămășițele din noi undeva într-un cufăr ruginit, într-o mare ascunsă - plină de albastru, negru, căprui sau verde - sub clopotele verzi. Unde nici
moartea care vine neîndurător să nu poată ajunge.
P.S. - să ne iubim rațional, în dezordine - tot așa cum se iubesc moleculele fără lumină, într-un dans orgiastic,sublim ca să nască într-o încercare de paroxistică tensiune creatoare - un vis.
