Paradis în destrămare

Îmi este foame... ceasul cântă neîncetat deși e trecut de mult de fix... sau de acel fix care anunța momentul când ochii trebuiau să se închidă...
Îmi este foame și nimănui nu-i pasă, nici măcar farfuriei goale din chiuvetă care se frământă păstrând încă neprețuita comoară a celor mai de pe urmă frimituri.
Și ce dacă mi-ai luat mâinile, voi scrie la fel de bine și cu mâinile picioarelor... nu ?! Până la urmă...
Și să presupunem că nu va mai rămâne nimic din mine,ei bine, nu-mi poți ataca umbra... voi scăpa ,intrând prin porii pielii tale și mă voi face ușor... Sweet dreams...
Eu scriu,pentru că e foame de sete,de sânge,de liniște,de vise și de dor... Lumea moare de foame și tu stai și...
Probabil că sesizezi abuzul... te zgârie pe cerebel...
Îmi voi cumpăra de la taraba de pe colț un chibrit să dau foc speranțelor iar cu fumul rezultat să-mi făuresc o mantie impermeabilă. Speranțele prea mari / Ucid.
Literele mele trădează neputința unui frustrat...
Talentul lipsește cu desăvârșire sau mai bine spus nu a fost convocat, nu acum... nu aici...
Să nu mă cerți pentru că nu vei mai găsi cerneală în niciun pix.
Mă obsedează să dau contur acelui nimeni care mă urmărește constant.
Verbul a iubi se termină... și știi de ce ? Pentru că este impersonal...
Atenție o clipă... Iubirea este omniprezentă și este poate alături de moarte,singura certitudine a existenței noastre, din vasta combinare a celor două derivând și alte elemente -chimice-...
Dacă voi spune că eu iubesc... voi fi egoist... la fel vei face și tu dacă vei iubi, la fel va face și el și ea și noi și voi și ei și ele...
Vor declina pe rând... ciupind fiecare cu egoismul personal puțin din imensitatea sentimentului suprem...

De aceea cred că... Se iubește și am curaj să spun cu mâna pe inimă , vorbesc de mâna picioarelor... ca încă se mai iubește...