Plouă într-un ceas cu soare

fac parte din acei incapabili care nu pot să-și dreseze cuvintele
să nu mai vorbească sub impulsul trăirilor spontane.
mă număr printre damnații servitori ai unui limbaj grefat de clișee
sunt unul din cei care nu găsesc lexeme suficient de expresive
ca să nască piatra din moarte și toată culoarea
limbajului chemat să se scuipe pe sine ,
la mine se concentrează într-o cutie de vopsea de proastă calitate.
Iubita cânt-un marș funebru , iar eu nedumerit mă mir
de ce să cânte-un marș funebru... și ninge ca-ntr-un cimitir...

Condiționări bilaterale

Oftez adânc . Cei care mă cunosc vor spune despre mine că în seara asta iar am pierdut la pariuri  mizând vise pe bani             ( puțini bani=vise de nimic ) și consumând dezamăgiri prin imaginarea unei ipotetice investiri a banilor respectivi în ceva care să țină loc de realitate. ( nu te gândi că ai pierdut , imaginează-ți că ai mâncat o pizza )
Mă voi așeza în pat . Voi deschide cartea și gândul îmi va aluneca spre tine.
Nu-i așa time slips away ? În fiecare seară , Trebor , ascuns sub T-ul imens , ferit de frigul neiertător cu cei care s-au născut spre exemplu sub zodia unei vocale , Ana,Andreea, Anaxagora ș.a.  , se duce la o gară anume din afara orașului , lângă oraș.
În noaptea de Crăciun va primi o scrisoare anonimă de la un admirator . Se va spăla bine pe cap , se va șpreia din belșug , își va electriza părul castaniu , își va pregăti bine hainele primite de pomană de la tanti Laurenția . La stop , semaforul se va bloca pe galben . Anunțuri colorate , cadouri diverse , portocale , tămâie. O icoană plânge atârnată în sala de așteptare . E un pic trecut de unșpe . Trebuia să ajungă până acum.
Am băut un vin când plecai d-acasă. Decise să citească puțin din Gumele . Știa de ce . Când era mic a încălcat o regulă esențială pentru vis .  Îl   prinse  pe Moș Crăciun în  fapt . Moșul atunci fu luat  în luntrea lui Caron și dus a fost.
E timp destul . Nu mai e sunet. Așa că eliberează-ți copiii nenăscuți din tine și varsă-i la canal... Așa făcu , egoist de plăcerea-i nebunească . Și icoana plângea-n zadar . Lumânări întuneric nu mai puteau învinge...
Așa...

Dialog cu frigul

1.  Îmi frângeam fericirea în pumni , strângând-o tot mai tare în buzunar. Pagini rupte din rațiunea pură se-mbibau de zăpada amestecată cu noroi sub tropotul nemilos al mulțimii.

2.  Era o vreme a fericrii când nu trebuia să dau bani în casă pentru nimic, iar grijile-mi toate se limitau la cutia cu viață din care îmi nășteam și eu vise din visele celor colorați și zgomotoși.

3. De reținut , mi-am uitat numele.

4.  Hai , e târziu. Azi nu am făcut nimic . Iar . Pe cine interesează că sufletul mi l-am vândut ?

5. Sunt teribil de intoxicat de truisme și limbaj clișeizant...Să ne întoarcem toți cu fața către Domnul. E bine , așa , ascultă.

  6.  E timpul , odată pe an , când ceasul stricat bate ora exactă. E timpul , toți nervii mă dor !

Vorbea-n văzduh vântul vuind vouă vineri,

Și am toate cele câte se pot cere și mâinile mele nu transmit sinapselor impulsuri prea complicate

Îmi vor lua mâine milenii să mai ajung undeva . Afară din plapumă e frig.

Și m-ai sărutat cu buzele vinete de sânge , după ce ai băut sângele negru și cald ce pulsa din rana încă deschisă

Biata Didonă,

Chiar și când nu au ce spune , cuvinte se cer născute , pentru că au ajuns la termenul de grație. Nemurirea nu le mai poate găzdui în mine.

Să se ducă-n moarte și cu ele toate câte n-or fi bune ale mele

Sărut buzele minții, care citesc obosite.

Fă-ți haină din mine și fular de vrei și iubește-te în noaptea asta de cristal cu iarna,

Nu moarte, ci viață veșnică ți-e dată ție...

eu rămân, să suflu-n lumânări și să duc steagul și sfetnicul înapoi la biserică

Întâlnirea de la marginea bibliotecii

Trecând rapid peste o lectură superficială a pronumelor semihandicapate din naștere , asupra cărora mintea mea incapabilă și frământată de somn nu a putut procesa prea tare , mi-am adus aminte de coborîrea în infern.
Era o toamnă ca și aceasta în care pășești ieșind din scara căminului înjurând poate și conjugând dorul de casă prin raportare la blocurile comuniste nerezolvate încă de timp. Promisiuni electorale.
Și ca să vezi căutând pe Evgeni Oneghin sau așa ceva , într-o bibliotecă fără repere s-a întâmplat să mă găsesc cu mine în niște pagini rupte , arhaice . Era un fel de ochi pe jumătate gol , fără culoare prin care curgeau milioane de vise în milioane de idei și faze nenăscute.
Progresia clipelor , cei 20 de ani de la nașterea-mi și mâna delicată,rece, din care-aș fi vrut să mă-nfrupt. Și ora sărbătoririi și desigur serbările spiritiste. Parfum .
Printre cărțile pe care nu voi avea niciodată timp să le citesc am descoperit o melancolie nouă.
Mă simt deja bătrân , deja mort - mai viu ca niciodată.
Părul și masca și ochii frumoși . Tăierea unghiilor . Spălarea . Îmbrăcarea . Rugăciunea , lacrimile și poate ploaia.
Și apoi amintirile lui rostite prin evocările celor care l-au însoțit pe drumul întoarcerii.
Era frumoasă,pură,inocentă . Ca o muritoare care săturându-se de Homer și de zei nenorociți s-a hotărât să zboare din cuvinte și să moară în viață. Era frumoasă ca niște puncte de suspensie salvatoare când vorbele bunului poet nu mai sunt în stare să ajungă lumina.
Și am știut amândoi , că în puținul timp ce fostu-ne-a hărăzit nu ne vom iubi niciodată.
Nu ne vom putea combina morțile într-o sublimă simbioză vitală care să nască
doi copii frumoși . Și chiar de ei nu pricep și nu țin cont de proprietatea termenilor,
voi zâmbi la Aristotel,
și voi plânge la final , acum când ușa o închid și mă duc la seminar.

Truisme sentimentale . Eseu defect.

Cu trecerea zilelor resimt din ce în ce mai intens dorul de oraşul Bacău... Îmi lipseşte amurgul bacovian care prinde culori unice zugrăvit pe cerul băcăuan.  Poate voi uita...
Imediat ce ajungi în oraş trăieşti impresia unei resemnatizări interioare ca şi cum ,aidoma unui cameleon , începi să devii o parte din locul,din oamenii , din mentalitatea locală.
Căldura specifică moldovenilor , care te-ntâmpină cu acel uăi  îţi oferă un fel de refugiu... El  anulează melancolia distanţării de casă şi de toate cele pe care le-ai lăsat în urmă atunci când ai ieşit din noaptea plecării.
De la gară , sigur , o putem apuca pe oriunde . Aş merge în special în Parcul Trandafirilor , aş trece pe lângă statuia mentorului meu, m-aş imbăta chiar.
 " Prin codrii Bacăului vâjâie vântul
  şi-ntunecă lumea un cer ca pământul "
şi recit în continuare prin autobuzul plin.... " şi codru pe codru , s-adapă în clocot , iar toamna în clocot , le cântă prohodul "
Ce contează că băbuţa din spate beleşte ochii , iar şmecherul cu iphone 5 tastează prietenului aflat la 30 de centimetrii distanţă câteva cuvinte de duh despre mine... Mă simt important , sunt clipele mele de glorie .
" Sunt câţiva morţi în oraş iubito , chiar pentru asta am venit să-ţi spun , pe catafalc,de căldură-n oraş , încet cadavrele se descompun. "
Acuzau unii credincioşi , împărţind negre fluturaşe cu  Viaţa din spatele măştii... Şi ce e rău în a avea una ? Şi oare e posibil fără... ? Mă tem că ele nu pot fi separate de natura umană , mă tem că sunt necesare . De altfel, Oscar Wilde şi mai apoi Octavian Paler afirmă  " Daţi-i o mască omului şi vă va spune cine este ".
Spuneau credincioşii că "trebuie să renunţăm la masca unei vieţi lumeşti , să ne-o dăm jos şi să trăim adevărata viaţă" cu mântuiri personale şi repetate împăcări cu Dumnezeu.
Dar omul are nevoie de refugii , pentru că altminteri ar fi copleşit de imprefecţiunile , catastrofele condiţiei sale şubrede. Am nevoie să par sincer când în mine zace o pucioasă de minciună . Am nevoie să par vesel , când în mine sunt oceane de tristeţe şi fruntea-mi-întunecată ca de furtună se zbate sub piele , sub rătăciri ale sinapselor incapabile de iubire.
Am nevoie să disimulez - să îmi creez realităţi  , să făuresc lumi fără cifre , fără frumos în proporţii pentru ca să am impresia că sunt şi eu mai mult decât unul singur , sortit unei banale morţi , dincolo de care nu se ştie ce va fi.
Cred într-Unul Dumnezeu.
Sper în mântuire. Dar am nevoie de măşti ca să fiu eu.

La nuit de la Saint-Barthélemy

să mergem cu 62 , fără bilet , până la gară
să scăpăm de amendă alergând controlorii
pentru încă una. doar cei aleși știu
că astfel pot anula orice contravenție
a naturii.

să privim prin geamurile aburite
cum la un etaj doi se ceartă ,
iar la celălalt el bea cafeaua
și ea trage din țigară - latent.

ce să-i faci ?
dacă unele cuvinte și trase de păr
și bătute cu barosu
ș-apoi lungite până la vulcana băi
cu roata din turnul chindia
nu vor să scuipe mai multă sevă.
Nici cobre regale de erau în prag de moarte
și n-ar fi năpârlit așa de brutal,
cum o fac când mă părăsesc pe mine.

Revenind la bulevard , vom asculta lăcrimând împreună
să făurim un sfert de plâns,
pentru urletul grotesc al ambulanței care gonește
până-n stâlp . cu mortul de mult dus în ea.
Fata frumoasă de ieri , pe care nu o voi săruta niciodată,
citea cu patimă lucruri mărețe și râdea.
îi vedeam limba cum se plimbă pe străzi de sticlă
și parcă plângeam
și parcă mi-era frică

Armonii crepusculare

Era aproape vineri , crăpa de seară.
și ceasuri căutau vremea . Frumoase fete treceau cu iubirile-n gând  pe care le vor fi consumând mai târziu în spații obscure,calde...
Începeam să tușesc agresiv . Boala înainta ușor în mine . Căutam și eu toate acele clipe de fericire saturată ca atunci când simți că ai putea ierta orice rău din lume după o masă copioasă ( vorba lui Joyce )

Stanţă de toamnă (defectă)

Pensées d'automne

Să ne așezăm cuminți la masă pentru cei care ne vor citi. Să ne luăm capul în palme și să plângem . E mult mai ușor acum să mă privesc în tine . Ia-ți o ceașcă de ceai cu rom . Să plouă afară vijelios. Să ne-alegem cuvinte cu lingurița , să le mestecăm ușor cu zahăr într-un gest aproape obositor. Să ne dizolvăm în cercurile de vise care se nasc din mâna noastră în mijlocul ceștii.
Erau vremuri desigur când am fost învățat să scriu cu alineat și să nu încurc timpurile între ele... Mai ții minte ?
Să ne-nvelim bine , până la gât . Ne vom gândi împreună la toți iubiții pe care i-am pierdut în parcul de lângă Gară . E toamnă... chiar . Și doar ne-am promis că vom lua din timp medicamente în cantități industriale.
Aș vrea ca-n peregrinările mele sălbatice să-mă-ntâlnesc cu o doamnă-n rochie de-un galben-pal.
I-aș spune pentru o clipă că da... stă-n puterea noastră  să oprim virgulele să mai cadă și minutele să mai treacă... e aproape 23.15 . Mă simt răvășit . Ne-a privit în ochi , ne-a sărutat de rămas bun și a plecat pe aleile-ntunecoase,umede. Felinare triste afumă-n zare. Și toate astea pentru că azi stele nu-s. Mi se zbate ochiul stâng , de parcă-ar vrea să scape odată... Îl tot văd pe Iisus . Și e toamnă . Ș-am uitat să-mi calculez păcatele cum mama mă-nvăța odinioară că e bine.
S-a stins focul... lemne nu mai sunt și e drum lung până-n grădină. Suflă , cetitorule scump , suflă cu gândurile tale să dai viață morții din mine... Să ne așezăm cuminți la masă , pentru cei pe care îi vom iubi...

sunt pe strada mea,
fără nume,fără dor
pe unde - de mult
nu mai trece niciun trecător.

case goale,coșuri triste
ziduri vechi,garduri rupte.
ferestre reci,nenorocite
idei de primăvară...

mai trec-alene,
în vremi de toamnă
niște umbre de oameni
niște oameni de umbră
care privesc o clipă
parcă seduși de-astă tristă
singurătate
și eu rămân,rămân
rămân
vouă să vă spun,
despre demonii ce-mi valsează-n minte
pe strada mea,fără dor și fără nume
pe unde nimeni nu mai trece,
nici soarele de primăvară
nici buzele tale dulci de-odinioară
nici crucile purtate-n vânt
de morții obosiți,
și nici privirea ta
și nici ochii tăi plictisiți.

N-am să mai trăiesc clipa,
să nu vă mai aud strigând din toți plămânii,
carpe diem !
fiindcă n-avem ce culege, voi nu vedeți ?
prezentul se ascunde-n astă clipă
ce niciodată nu stă să o simt,
ea vine din trecut,
se uită la mine,
îmi face cu mâna
îmi zâmbește,
și apoi se duce-n viitor.
unde mai este atunci prezentul ?
să vă spun eu...
nu știu
dar am impresia...
...doar când i-om cânta
timpului prohodul
ne vom putea bucura întâia oară,
de prima primăvară,
a clipei neștiute
de acum.

Ultimul vals al iernii

Băi mi-e foame... zău... nu e decât 07.59
Anul acesta luna februarie s-a încăpățânat și a mai obținut de la timpul-suveran încă o zi de iarnă.
După perioade de intensă activitate viscolească iarna obosii în cele din urmă. În gara din orașul nostru se pregătește să tragă mândra primăvară ( Impiegatul vorbea de linia 3 sau 6 ) . Pe antica tabelă mecanică din Gara de Nord , trenul ”primăvara” avea trecută o întârziere bizară. Cred că lucrările pe valea Prahovei sunt încă în desfășurae ( Nu știu,nu am mai fost de ceva timp).
În orice caz... cine mai credea să mai apuc și astă primăvară cu atâtea boli pe cap ? De medicamente bani nu mai avem , de pâine (care reprezintă atât un bun cultural material cât și unul spiritual ) ... de pâine... am auzit că pâinea îngrașă ? Să fie oare așa...?
Am să trec pe la gogoșărie să-mi iau o fițoșică cu ulimele hârtii colorate pe care le mai găsesc rătăcite în buzunarul rupt al sufletului meu.
Mă simt bine,deși îmi este un pic foame.
Cred că primăvara,din respect, ar trebui să mai aștepte și ea o clipă și să mediteze. Iarna se duce-n alte zări ( poate la ea acasa , la săracii locuitori ai zonelor nordice,care fie-ntre noi aflai că sunt mai scunzi decât europenii ) . E un vals minunat . Ostenitele crengi se curentează dintr-o dată ,se dezmorțesc și se rup. Din asfaltul putred și-mbâxit de atâtea esențe frumos mirositoare se zbat să răzbească ghioceii.
Șoferii privesc cu-ngrijorare sosirea noului sezon . Utilajele lor se vor fi zdruncinat serios în gropițele obrajilor frumosului oraș.
Prin Cișmigiu mai dăinuie frânturi de zăpadă . Nu știu cum reușesc cei de la ALPAB (adm. Lacuri,Parcuri,Agrement,Buc.) să mențină o temperatură constantă acolo.
Dar te-ai întrebat cum de găsește iarna drumul spre noi la anul ? Privește-i ultimul vals... cum se răstignesc pe nori , în astă zi friguroasă , ultimii fulgi de nea . Și din adâncurile cerurilor coboară în dans nebun,satanic... spre cimitirul Bellu... cea din urmă petală de iarnă.
Despre soare , mai negociem.
este 08.12 . încă mi-e foame și plâng și nu știu unde să mă duc...

bucurii de-o clipă

M-așez în pat, mă-nvelesc bine. Afară încă visolește . Îmi ascut bine degetele și pun guma de-o parte (mereu e de ajutor,să șteargă ce nu e bun din mine) . Privesc pe geamul mic și-nghețat din camera rustică,poziționată-n fundul casei. Câinii latră-n cor și cer de mâncare... focul arde bine și mă-ncălzesc cu imagini ce rulează ca la cinema , pe ecranul unui suflet gol de vise. Apropo(s),biletul e mo(c)a.
dezolant ore se duc pe munți de zăpadă.
e târziu. Pe sobă sfârâie cu o veselie nebună,reținută ibricul de cafea sau ceai,după gusturi.
În sobă mi-am pus speranțe la copt. Cu cât au stat mai mult în pământ și au fost îngrijite mai bine de obositele mâini ale muncitorilor țărani , cu atât acum vor fi mai dulci.
Și-ntreb un gând rătăcit pe-afară
să se adape mai aici
și pune palmele pe soba-ncinsă
și se roagă.
Oare cât mai ține iarna ? Și vremuri grele se zugrăvesc în jocul copilăresc al umbrelor de pe pereți.
”Parcă niciodată n-a fost așa”
parcă nici va să mai fie .
E târziu . Mi-am zis. Singurătate.
Noaptea merge mai departe,printre anii de zăpadă peste care timpul și-a făcut derdeluș.
și mă dau cu celofanul.
Nu mai am nici lemne
și cărbunii îs scumpi.
mă-nvelesc mai tare... Oh de-ar trece mai ușor.
S-au răcit și cerurile de dor.
”bogdaproste”
Mi-e dor de tine . Scriu pentru tine. Mint pentru tine.
Pentru că sunt bolnav de o iubire irecuperabilă
care-mi anulează orice altă lume posibilă în afar
de cea în care tu locuiești.
De aceea, mă rog ție. Să nu mă părăsești nici...
și nici...
si nici !

din amintirile unui bacovian

Știu... sau nu prea . Gândurile îmi alunecă într-un delir continuu,într-o febră nestăpânită. Am senzația și conștiința unui mare talent ratat, pe care , cu disperare , caut să-l repun pe șine. Uneori reușesc. Alteori deraierea este sublimă și apoi penibilă.
O nouă săptămână și lumea își urmează firesc viața ei.
mă chinui de ceva ore să deschid o carte veche.
prin minte îmi colindă atâtea imagini trecute
încât simt că nu mai am loc și pentru prezent.
de viitor nu îmi îngădui să vorbesc. El este rezervat oamenilor mari.
cât despre mine...
nu prea multe . Persoana I se dizolvă... se duce...din eu rămâi doar tu.
Știu... sau nu prea. Mi-e dor de copilărie , când nu aveam net și nu știam
ce-i aia iubirea.
mă plâng știu...sau nu prea.
ultima dată când am fost la tine,
mi-ai spus că nu mă poți iubi pentru totdeauna.
și am plecat fericit ( poate ! ) , dar am plecat.
și mi-am jurat că nu voi mai reveni vreodată.
și totuși locul mă strigă , mi-am lăsat sinele acolo
și a prins rădăcină ca un ghiocel de primăvară.
își întinde strigătul și petalele-i firave
peste toți kilometrii care ne despart.
pentru că ar fi putut fi iubirea noastră ,
ca un subiect de roman ,
ca o viață fericită.
ca un zâmbet
și ca mii de sărutări peste care nici măcar
soarele să nu poată apună .
Mi-e dor de tine și cel mai tare
îmi este frică de ziua de mâine.
pentru că nu știu dacă o să mai vină vreodată.
aștept cu-nfrigurare.
aștept cu dor...
încă mai aștept...

să revenim acum din nou la starea noastră obișnuită...
am trecut prin multe e drept.
pagina goală se zbiară scrisă
dar ce să-i faci când bani nu mai ai
nici de un nenorocit de creion cu mină bună
care să scrie dulce,să scrie drept, să scrie-n
nescriere și neștiut.

de părul tău ca focul
ochii obritu-mi-au.
și de sânii tăi ca marea moartă,
secatu-mi-a gura,
ca-ntr-o secetă bizară...
din trista și-ndepărtata
Sahară...

ca de atingerea unui serafim,
se luminează sufletul meu,
de chipul tău întunecat sublim
din însuși miezul de soare.

ș-aș vrea să ne iubim,
atât cât ține fumul de țigară
ah...
de părul tău întunecat
ca lumina unei nou-născute stele
se cutremură trupul meu
în patimi groaznice și grele...

ș-aș vrea să ne iubim
numai cât ține secunda.
și după ce-om muri cum se cuvine,
draga mea,
va fi bine
căci nu se știe cine....
vreodată
se va mai fi gândit
la un trist băiat
ș-o preafrumoasă fată...

Sfârșit de iarnă sau aproape.

S-a terminat cu bine și prima sesiune din viața noastră
e încă iarnă... încă un pic.
frunzele dorm sub zăpada amestecată cu ploaie,
în care se-mbracă frumosul nostru oraș...
Asemenea lui Bacovia voi spune că ” sunt clipe când toate le am ”
Și dacă mă plâng uneori de problemele mele
este pentru că sunt nerecunoscător.
să fac un efort și să privesc cerul,
și-n jurul meu voi găsi
atâția alții cu
probleme
mai mari
decât
cele
ale
mele.