sunt pe strada mea,
fără nume,fără dor
pe unde - de mult
nu mai trece niciun trecător.

case goale,coșuri triste
ziduri vechi,garduri rupte.
ferestre reci,nenorocite
idei de primăvară...

mai trec-alene,
în vremi de toamnă
niște umbre de oameni
niște oameni de umbră
care privesc o clipă
parcă seduși de-astă tristă
singurătate
și eu rămân,rămân
rămân
vouă să vă spun,
despre demonii ce-mi valsează-n minte
pe strada mea,fără dor și fără nume
pe unde nimeni nu mai trece,
nici soarele de primăvară
nici buzele tale dulci de-odinioară
nici crucile purtate-n vânt
de morții obosiți,
și nici privirea ta
și nici ochii tăi plictisiți.

N-am să mai trăiesc clipa,
să nu vă mai aud strigând din toți plămânii,
carpe diem !
fiindcă n-avem ce culege, voi nu vedeți ?
prezentul se ascunde-n astă clipă
ce niciodată nu stă să o simt,
ea vine din trecut,
se uită la mine,
îmi face cu mâna
îmi zâmbește,
și apoi se duce-n viitor.
unde mai este atunci prezentul ?
să vă spun eu...
nu știu
dar am impresia...
...doar când i-om cânta
timpului prohodul
ne vom putea bucura întâia oară,
de prima primăvară,
a clipei neștiute
de acum.