joi, 15 noiembrie 2012

Întâlnirea de la marginea bibliotecii

Trecând rapid peste o lectură superficială a pronumelor semihandicapate din naștere , asupra cărora mintea mea incapabilă și frământată de somn nu a putut procesa prea tare , mi-am adus aminte de coborîrea în infern.
Era o toamnă ca și aceasta în care pășești ieșind din scara căminului înjurând poate și conjugând dorul de casă prin raportare la blocurile comuniste nerezolvate încă de timp. Promisiuni electorale.
Și ca să vezi căutând pe Evgeni Oneghin sau așa ceva , într-o bibliotecă fără repere s-a întâmplat să mă găsesc cu mine în niște pagini rupte , arhaice . Era un fel de ochi pe jumătate gol , fără culoare prin care curgeau milioane de vise în milioane de idei și faze nenăscute.
Progresia clipelor , cei 20 de ani de la nașterea-mi și mâna delicată,rece, din care-aș fi vrut să mă-nfrupt. Și ora sărbătoririi și desigur serbările spiritiste. Parfum .
Printre cărțile pe care nu voi avea niciodată timp să le citesc am descoperit o melancolie nouă.
Mă simt deja bătrân , deja mort - mai viu ca niciodată.
Părul și masca și ochii frumoși . Tăierea unghiilor . Spălarea . Îmbrăcarea . Rugăciunea , lacrimile și poate ploaia.
Și apoi amintirile lui rostite prin evocările celor care l-au însoțit pe drumul întoarcerii.
Era frumoasă,pură,inocentă . Ca o muritoare care săturându-se de Homer și de zei nenorociți s-a hotărât să zboare din cuvinte și să moară în viață. Era frumoasă ca niște puncte de suspensie salvatoare când vorbele bunului poet nu mai sunt în stare să ajungă lumina.
Și am știut amândoi , că în puținul timp ce fostu-ne-a hărăzit nu ne vom iubi niciodată.
Nu ne vom putea combina morțile într-o sublimă simbioză vitală care să nască
doi copii frumoși . Și chiar de ei nu pricep și nu țin cont de proprietatea termenilor,
voi zâmbi la Aristotel,
și voi plânge la final , acum când ușa o închid și mă duc la seminar.

joi, 8 noiembrie 2012

Truisme sentimentale . Eseu defect.

Cu trecerea zilelor resimt din ce în ce mai intens dorul de oraşul Bacău... Îmi lipseşte amurgul bacovian care prinde culori unice zugrăvit pe cerul băcăuan.  Poate voi uita...
Imediat ce ajungi în oraş trăieşti impresia unei resemnatizări interioare ca şi cum ,aidoma unui cameleon , începi să devii o parte din locul,din oamenii , din mentalitatea locală.
Căldura specifică moldovenilor , care te-ntâmpină cu acel uăi  îţi oferă un fel de refugiu... El  anulează melancolia distanţării de casă şi de toate cele pe care le-ai lăsat în urmă atunci când ai ieşit din noaptea plecării.
De la gară , sigur , o putem apuca pe oriunde . Aş merge în special în Parcul Trandafirilor , aş trece pe lângă statuia mentorului meu, m-aş imbăta chiar.
 " Prin codrii Bacăului vâjâie vântul
  şi-ntunecă lumea un cer ca pământul "
şi recit în continuare prin autobuzul plin.... " şi codru pe codru , s-adapă în clocot , iar toamna în clocot , le cântă prohodul "
Ce contează că băbuţa din spate beleşte ochii , iar şmecherul cu iphone 5 tastează prietenului aflat la 30 de centimetrii distanţă câteva cuvinte de duh despre mine... Mă simt important , sunt clipele mele de glorie .
" Sunt câţiva morţi în oraş iubito , chiar pentru asta am venit să-ţi spun , pe catafalc,de căldură-n oraş , încet cadavrele se descompun. "
Acuzau unii credincioşi , împărţind negre fluturaşe cu  Viaţa din spatele măştii... Şi ce e rău în a avea una ? Şi oare e posibil fără... ? Mă tem că ele nu pot fi separate de natura umană , mă tem că sunt necesare . De altfel, Oscar Wilde şi mai apoi Octavian Paler afirmă  " Daţi-i o mască omului şi vă va spune cine este ".
Spuneau credincioşii că "trebuie să renunţăm la masca unei vieţi lumeşti , să ne-o dăm jos şi să trăim adevărata viaţă" cu mântuiri personale şi repetate împăcări cu Dumnezeu.
Dar omul are nevoie de refugii , pentru că altminteri ar fi copleşit de imprefecţiunile , catastrofele condiţiei sale şubrede. Am nevoie să par sincer când în mine zace o pucioasă de minciună . Am nevoie să par vesel , când în mine sunt oceane de tristeţe şi fruntea-mi-întunecată ca de furtună se zbate sub piele , sub rătăciri ale sinapselor incapabile de iubire.
Am nevoie să disimulez - să îmi creez realităţi  , să făuresc lumi fără cifre , fără frumos în proporţii pentru ca să am impresia că sunt şi eu mai mult decât unul singur , sortit unei banale morţi , dincolo de care nu se ştie ce va fi.
Cred într-Unul Dumnezeu.
Sper în mântuire. Dar am nevoie de măşti ca să fiu eu.

marți, 6 noiembrie 2012

La nuit de la Saint-Barthélemy

să mergem cu 62 , fără bilet , până la gară
să scăpăm de amendă alergând controlorii
pentru încă una. doar cei aleși știu
că astfel pot anula orice contravenție
a naturii.

să privim prin geamurile aburite
cum la un etaj doi se ceartă ,
iar la celălalt el bea cafeaua
și ea trage din țigară - latent.

ce să-i faci ?
dacă unele cuvinte și trase de păr
și bătute cu barosu
ș-apoi lungite până la vulcana băi
cu roata din turnul chindia
nu vor să scuipe mai multă sevă.
Nici cobre regale de erau în prag de moarte
și n-ar fi năpârlit așa de brutal,
cum o fac când mă părăsesc pe mine.

Revenind la bulevard , vom asculta lăcrimând împreună
să făurim un sfert de plâns,
pentru urletul grotesc al ambulanței care gonește
până-n stâlp . cu mortul de mult dus în ea.
Fata frumoasă de ieri , pe care nu o voi săruta niciodată,
citea cu patimă lucruri mărețe și râdea.
îi vedeam limba cum se plimbă pe străzi de sticlă
și parcă plângeam
și parcă mi-era frică

duminică, 4 noiembrie 2012

Armonii crepusculare

Era aproape vineri , crăpa de seară.
și ceasuri căutau vremea . Frumoase fete treceau cu iubirile-n gând  pe care le vor fi consumând mai târziu în spații obscure,calde...
Începeam să tușesc agresiv . Boala înainta ușor în mine . Căutam și eu toate acele clipe de fericire saturată ca atunci când simți că ai putea ierta orice rău din lume după o masă copioasă ( vorba lui Joyce )

Stanţă de toamnă (defectă)










sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Pensées d'automne

Să ne așezăm cuminți la masă pentru cei care ne vor citi. Să ne luăm capul în palme și să plângem . E mult mai ușor acum să mă privesc în tine . Ia-ți o ceașcă de ceai cu rom . Să plouă afară vijelios. Să ne-alegem cuvinte cu lingurița , să le mestecăm ușor cu zahăr într-un gest aproape obositor. Să ne dizolvăm în cercurile de vise care se nasc din mâna noastră în mijlocul ceștii.
Erau vremuri desigur când am fost învățat să scriu cu alineat și să nu încurc timpurile între ele... Mai ții minte ?
Să ne-nvelim bine , până la gât . Ne vom gândi împreună la toți iubiții pe care i-am pierdut în parcul de lângă Gară . E toamnă... chiar . Și doar ne-am promis că vom lua din timp medicamente în cantități industriale.
Aș vrea ca-n peregrinările mele sălbatice să-mă-ntâlnesc cu o doamnă-n rochie de-un galben-pal.
I-aș spune pentru o clipă că da... stă-n puterea noastră  să oprim virgulele să mai cadă și minutele să mai treacă... e aproape 23.15 . Mă simt răvășit . Ne-a privit în ochi , ne-a sărutat de rămas bun și a plecat pe aleile-ntunecoase,umede. Felinare triste afumă-n zare. Și toate astea pentru că azi stele nu-s. Mi se zbate ochiul stâng , de parcă-ar vrea să scape odată... Îl tot văd pe Iisus . Și e toamnă . Ș-am uitat să-mi calculez păcatele cum mama mă-nvăța odinioară că e bine.
S-a stins focul... lemne nu mai sunt și e drum lung până-n grădină. Suflă , cetitorule scump , suflă cu gândurile tale să dai viață morții din mine... Să ne așezăm cuminți la masă , pentru cei pe care îi vom iubi...