Trecând rapid peste o lectură superficială a pronumelor semihandicapate din naștere , asupra cărora mintea mea incapabilă și frământată de somn nu a putut procesa prea tare , mi-am adus aminte de coborîrea în infern.
Era o toamnă ca și aceasta în care pășești ieșind din scara căminului înjurând poate și conjugând dorul de casă prin raportare la blocurile comuniste nerezolvate încă de timp. Promisiuni electorale.
Și ca să vezi căutând pe Evgeni Oneghin sau așa ceva , într-o bibliotecă fără repere s-a întâmplat să mă găsesc cu mine în niște pagini rupte , arhaice . Era un fel de ochi pe jumătate gol , fără culoare prin care curgeau milioane de vise în milioane de idei și faze nenăscute.
Progresia clipelor , cei 20 de ani de la nașterea-mi și mâna delicată,rece, din care-aș fi vrut să mă-nfrupt. Și ora sărbătoririi și desigur serbările spiritiste. Parfum .
Printre cărțile pe care nu voi avea niciodată timp să le citesc am descoperit o melancolie nouă.
Mă simt deja bătrân , deja mort - mai viu ca niciodată.
Părul și masca și ochii frumoși . Tăierea unghiilor . Spălarea . Îmbrăcarea . Rugăciunea , lacrimile și poate ploaia.
Și apoi amintirile lui rostite prin evocările celor care l-au însoțit pe drumul întoarcerii.
Era frumoasă,pură,inocentă . Ca o muritoare care săturându-se de Homer și de zei nenorociți s-a hotărât să zboare din cuvinte și să moară în viață. Era frumoasă ca niște puncte de suspensie salvatoare când vorbele bunului poet nu mai sunt în stare să ajungă lumina.
Și am știut amândoi , că în puținul timp ce fostu-ne-a hărăzit nu ne vom iubi niciodată.
Nu ne vom putea combina morțile într-o sublimă simbioză vitală care să nască
doi copii frumoși . Și chiar de ei nu pricep și nu țin cont de proprietatea termenilor,
voi zâmbi la Aristotel,
și voi plânge la final , acum când ușa o închid și mă duc la seminar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu