Truisme sentimentale . Eseu defect.

Cu trecerea zilelor resimt din ce în ce mai intens dorul de oraşul Bacău... Îmi lipseşte amurgul bacovian care prinde culori unice zugrăvit pe cerul băcăuan.  Poate voi uita...
Imediat ce ajungi în oraş trăieşti impresia unei resemnatizări interioare ca şi cum ,aidoma unui cameleon , începi să devii o parte din locul,din oamenii , din mentalitatea locală.
Căldura specifică moldovenilor , care te-ntâmpină cu acel uăi  îţi oferă un fel de refugiu... El  anulează melancolia distanţării de casă şi de toate cele pe care le-ai lăsat în urmă atunci când ai ieşit din noaptea plecării.
De la gară , sigur , o putem apuca pe oriunde . Aş merge în special în Parcul Trandafirilor , aş trece pe lângă statuia mentorului meu, m-aş imbăta chiar.
 " Prin codrii Bacăului vâjâie vântul
  şi-ntunecă lumea un cer ca pământul "
şi recit în continuare prin autobuzul plin.... " şi codru pe codru , s-adapă în clocot , iar toamna în clocot , le cântă prohodul "
Ce contează că băbuţa din spate beleşte ochii , iar şmecherul cu iphone 5 tastează prietenului aflat la 30 de centimetrii distanţă câteva cuvinte de duh despre mine... Mă simt important , sunt clipele mele de glorie .
" Sunt câţiva morţi în oraş iubito , chiar pentru asta am venit să-ţi spun , pe catafalc,de căldură-n oraş , încet cadavrele se descompun. "
Acuzau unii credincioşi , împărţind negre fluturaşe cu  Viaţa din spatele măştii... Şi ce e rău în a avea una ? Şi oare e posibil fără... ? Mă tem că ele nu pot fi separate de natura umană , mă tem că sunt necesare . De altfel, Oscar Wilde şi mai apoi Octavian Paler afirmă  " Daţi-i o mască omului şi vă va spune cine este ".
Spuneau credincioşii că "trebuie să renunţăm la masca unei vieţi lumeşti , să ne-o dăm jos şi să trăim adevărata viaţă" cu mântuiri personale şi repetate împăcări cu Dumnezeu.
Dar omul are nevoie de refugii , pentru că altminteri ar fi copleşit de imprefecţiunile , catastrofele condiţiei sale şubrede. Am nevoie să par sincer când în mine zace o pucioasă de minciună . Am nevoie să par vesel , când în mine sunt oceane de tristeţe şi fruntea-mi-întunecată ca de furtună se zbate sub piele , sub rătăciri ale sinapselor incapabile de iubire.
Am nevoie să disimulez - să îmi creez realităţi  , să făuresc lumi fără cifre , fără frumos în proporţii pentru ca să am impresia că sunt şi eu mai mult decât unul singur , sortit unei banale morţi , dincolo de care nu se ştie ce va fi.
Cred într-Unul Dumnezeu.
Sper în mântuire. Dar am nevoie de măşti ca să fiu eu.