De la primul contact cu proza lui Max Blecher m-am simțit foarte sănătos - bolnav. Cu fiecare cuvânt ingeram bucăți inegale, aromate de boală și stări depresive. Un scriitor a cărui existență este adesea comparată cu ” un exil pe pământ” topește în fiecare rând, nu descrierea exhaustivă a unei stări patologice, ci însăși arderea generată de aceasta.
Cele trei lucrări importante ale scriitorului ” Întâmplări în irealitatea imediată ”, ” Inimi Cicatrizate” și ” Viziunea Luminată” relevă o radiografie insolită asupra unor lumi și evenimente aparte. Ele surprind dinamica, mecanica și modul de relaționare al tuturor valențelor lumii bolnavilor.
E ca și cum citind ai apăsa apăsat pe butonul ”pause” al ecranului pe care rulează filmul vieții cotidiene. Atunci lucrurile și obiectele aparent moarte în starea lor latentă ți-ar dezvălui toate secretele lumilor paralele ce există la câțiva pași de ochii noștri. Atunci ai vedea că lângă fiecare suflet există o grotă special proiectată după nevoile individuale ale acestuia, unde se întâmplă toate evenimentele care nu mai au timp a se petrece în realitatea imediată. E lumea irealităților imediate, singura adevărată. Tot ceea ce credem că trăim în călătoria vieții nu este decât ” un vis al morții ”. Boala, somnul și visul sunt instrumentele care, din când în când, mediază accesul în aceste spații pline de tensiuni, potențialități. ” Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmplă câteodată să nu mai știu nici cine sunt, nici unde mă aflu. Simt atunci lipsa identității mele de departe ca și cum aș fi devenit, o clipă, o persoană cu totul străină. Acest personagiu abstract și persoana mea reală îmi dispută convingerea cu forțe egale” / ” îmi simt încet viața repovestită de o străină gură” /
” În aceea zi, ajunsesem cu umbletul până la marginea orașului, în câmpul târgului de vite. În fața mea se întindea maidanul muiat de ploaie ca o imensă baltă de noroi. Bălegarul exala un miros acid de urină. Soarele apunea deasupra într-un decor zdrențuit de aur și purpură. În fața mea se întindea până departe noroiul cald și moale. Ce alta putea să-mi scalde inima de bucurie, decât masa aceasta curată și sublimă de murdărie?
Intrai în noroi mai întâi cu un picior, mai apoi cu celălalt. Ghetele mele alunecară plăcut în aluatul elastic și lipicios. Eram acum crescut din noroi, una cu dânsul, ca țâșnit din pământ. Era acum sigur că și arborii nu erau alta decât noroi închegat, ieșit din scoarța pământului. Culoarea lor o spunea îndeajuns. Și numai arborii? Dar casele, dar oamenii ? Mai ales oamenii. Toți oamenii. Nu era vorba, bineînțeles, de nicio legendă stupidă / din pământ ai ieșit și în pământ te vei întoarce /. Asta era prea vag, prea abstract, prea inconsistent în fața maidanului cu noroi. Oamenii și lucrurile țâșniseră din chiar această baligă și urină în care eu îmi înfundam niște ghete foarte concrete. În zadar, oamenii se înveseliseră în alba lor piele mătăsoasă și se îmbrăcaseră în haine de stofă. În zadar, în zadar... În ei zăcea implacabil, imperios și elementar noroiul. Noroiul cald, gras și puturos. Plictiseala și stupiditatea cu care își umpleau viața arătau și ele îndeajuns aceasta.
Deodată mă aplecai și băgai mâinile în bălegar. De ce nu ? De ce nu ? Îmi venea să urlu. Pasta era călduță și blândă. Mâinile mele umblau prin ea fără greutate. Când strângeam pumnul, noroiul ieșea printre degete în frumoase felii negre și lucioase. Ce făcuseră mâinile mele până atunci ? Unde își pierduseră vremea? Umblam cu ele încoace și încolo, în voia inimii. ”
